Cum ai putut?

Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător și imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul pentru că “înghețata era rea pentru cățeluși”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam să te întorci acasa la sfârșitul zilei!Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soția ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), și totuși eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiți. Curând au apărut “puiuții umani” și eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am devenit un“prizonier al iubirii”.După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva ani și apoi le răspuneai doar “da” și schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreținerea mea.Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele și ai spus: “Știu că veți găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! ''M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea, și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus:“Cum ai putut…?”Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ți fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum știam atunci când fiind un cățelușîți cunoșteam toate stările tale.Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am șoptit:“Cum ai putut…?”Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel:“Cum ai putut…?”Nu îi era adresat ei, ci ție... Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi aștepta mereu.Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.Nu te voi uita niciodată…Nota autoruluiDacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, asa cum mi-a adus și mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale și in cabinetele medicale veterinare.Spuneți oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă și pe viață, că animalele merită toată dragostea și atenția noastră. Dacă nu îl poți îngriji, este de datoria ta să îi găsești altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteți găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiintă vie este prețioasă.Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile și sprijină campaniile impotriva abandonului ființelor necuvântătoare.Mulțumesc !Jim Willis - 2001 -Grand Rapids, Michigan - USATe rog sa transmiti si altora.Există aici un mesaj profund, care trebuie spus!!!!